În Museum of Intimacy (Muzeul intimității) intri ca în sufrageria unei mătuși, te așezi pe canapea și citești povești din trecutul altora. După primele rânduri, simți că povestea e, de fapt, despre tine. Te trezești brusc în bucătăria bunicii, la petrecerea de ziua ta când aveai emoții că n-o să se stingă toate lumânările de pe tort dintr-o suflare, sau pe pârtie, cu mama, când erai atât de mic încât abia atingeai pământul cu vârfurile ghetelor. Poveștile altora trec prin piele și îți amintești de tine cu tot corpul, hoinărind dintr-un colț al memoriei în altul.
Două prietene, una artistă, alta specialistă în strategie de comunicare, au construit spațiul ăsta pornind de la relația lor de prietenie. Am vorbit cu ele ca să aflu cum putem comunica unii cu alții prin trecutul nostru intim, fără să ne fie frică și să ne ascundem.
„«Bună, sunt Raisa și aș vrea să mă mut aici»” este prima replică pe care Manuela a auzit-o într-o seară de octombrie, de la cea care avea să devină prietena și colega ei de proiect. Raisa și Manuela s-au cunoscut în urmă cu patru ani, în pragul unui apartament din cartierul Dristor, din București. Una abia venea din Cluj, alta venise deja din Bistrița și căuta o colegă cu care să locuiască.
De atunci, fetele și-au tot spus povești. „Stăteam în această bucătărie cu gresie urâtă, comunistă, și aveam acest moment, noi două, în care ne întâlneam seara și povesteam”, spune Manuela. Raisa are 25 de ani și e obișnuită cu plecările. Manuela are 26 de ani și e obișnuită cu stabilitatea. „Vedeam cât de mari sunt diferențele dintre noi două, și de fiecare dată încercam să ne înțelegem una pe alta și să ne acceptăm așa cum eram”, spune Raisa. Timpul petrecut împreună era o formă de terapie, în care fiecare își înțelegea amintirile și le așeza într-un timeline personal.
Contul de Instagram al muzeului îmi amintește de albumele foto din familie, pe care le răsfoiam cu grijă când eram mică, din teamă să nu las urme care le-ar distruge claritatea. Amintirea câinelui care îți încălzește cu trupului lui picioarele, gestul bunicului grijuliu care te învelește (și, dintr-odată, parcă îți amintești și textura păturii), gustul prăjiturii pe care ai făcut-o cu prietena ta la șapte ani, în condiții primejdioase. Fiecare poveste păstrată în muzeul virtual e încărcată cu emoții și cu o privire mereu peste umăr, care înțelege și te liniștește. Ajung la ultima postare: o fată din Arizona își amintește de fostul iubit, un călător pasionat de rătăcire, și observă: „Unele iubiri nu pot fi uitate niciodată, sunt ca rănile vechi pe care le simți în durerea oaselor atunci când plouă”.
După un an de povestit la Dristor, Raisa s-a mutat din nou, de data asta la Barcelona. Lucrează într-o galerie de artă, unde mai mulți artiști își expun și vând lucrările. Distanța le-a îngreunat ritualul povestitului, dar cele două prietene au găsit altă modalitate de a fi împreună. Atunci au pus la cale construcția muzeului virtual al intimității: un loc pe internet în care întâlnirea cu celălalt e primită cu empatie. „Întotdeauna mi s-a părut că lucrurile care reușesc să ne unească sunt niște momente de claritate, pe care le trăim împreună. E o chestie care o să ne rămână forever”, crede Manuela.
Anul trecut, în decembrie, au făcut un cont de Instagram și au început să posteze acolo povești.
Primele au fost ale apropiaților. Raisa și-a convins colegii de apartament și de muncă să participe, iar Manuela s-a întâlnit în timpul liber cu povestitorii și i-a înregistrat. Misiunea lor era să creeze o comunitate utopică, în care toată lumea să vorbească liber despre vulnerabilități și traume, fără să fie judecată. „O să colecționăm, o să arhivăm și o să expunem aceste povești fix ca într-un muzeu”, și-a spus Raisa.
Dar n-a fost chiar așa ușor. Oamenii întârziau să răspundă sau nu erau pregătiți să vorbească despre viața lor privată. Cei care împărtășeau, se lăudau cu cele mai frumoase amintiri. Căutau bucuria în conținutul poveștii, nu în înțelegerea istoriei personale. Altora le era frică să se expună.
Explorând intimitatea, Manuela și-a dat seama că cea mai mare frică a oamenilor e să-și piardă apropiații sau pe ei înșiși. Asta a făcut-o să meargă la terapie. Și-a dat seama că ea însăși interacționa cu teamă cu oamenii apropiați. „Trebuie să ne obișnuim cu faptul că oamenii vin și pleacă. Să fim ok cu pierderea și să ne gândim că nu-i o pierdere, e un câștig pentru tine indiferent cum e.”, spune ea.
Pe net frica a luat o altă formă. Zilnic, petrecem aproximativ șase ore online și ne negociem limitele spațiului privat în confesiunile personale pe care le postăm. Chiar dacă ne menține conectați unul la celălalt, exercițiul intimității publice ne poate răni la fel de ușor. În 2017, mai mult de jumătate dintre tinerii români declarau că au fost hărțuiți pe internet. Întâlnirea cu celălalt pe rețelele de socializare se poate rupe cu un comentariu dureros.
Muzeul intimității e gândit ca un adăpost virtual sub protecția căruia ne dăm, în sfârșit, voie să fim vulnerabili și să ne privim cu empatie. „Când devii vulnerabil, e ca și când ți-e frig și vrei să te acoperi. Mă duc acolo, am zis ceva, m-am dezbrăcat, iar muzeul reușește să mă cuprindă. Cel mai important pentru oameni este să se simtă în siguranță. Iar când știi că sunt și alții friguroși ca tine sub același acoperiș, te simți mai bine”, îmi explică Manuela. Poveștile vulnerabile capătă mai multă putere unele lângă altele.
Dar după două luni de postări, cele două prietene s-au trezit fără muzeu. Instagram le-a șters contul fără explicații, iar pe mail au refuzat să le dea vreun motiv. Fetele nu s-au descurajat. „Poate Instagram-ul să șteargă de o mie de ori contul ăsta, noi avem poveștile, deja le-am citit și le-am trăit”, îmi spune Manuela.
În februarie au făcut un alt cont, în care poți să intri și să te dezbraci aici. Raisa mai are și alte proiecte vizuale pe tema intimității, pe care le poți urmări pe site-ul ei. Pe viitor, prietenele se gândesc să transforme amintirile primite de la oameni în episoade audio, iar poveștile să primească o voce concretă.
